"Dragilor,
Va scriu aceste cuvinte cu toata recunostinta de care sunt capabila, cu lacrimi de bucurie in ochi si cu dorinta de a va revedea si a va multumi personal tuturor.
As fi vrut sa va scriu mai repede, sa va impartasesc recunostinta care m-a incercat si ma incearca in tot acest timp ... si sa va multumesc... desi cu greu imi mai pot gasi cuvintele pentru asa ceva. Pentru ca totul a fost un miracol! Asta nu o spun doar eu, ci intreg personalul medical al clinicii din Innsbruck. Iar singura explicatie pentru tot ceea ce s-a intamplat este puterea bunului Dumnezeu si dragostea voastra! O sa revin mai tarziu cu ceva mai multe amanunte si poate mai apoi cu un istoric mai detaliat al intregii mele experiente. V-o datorez in primul rand voua cat si celor care au nevoie de incredere si speranta in marile incercari pe care viata le ofera.
Se pare ca, in ciuda tuturor necazurilor, a vremurilor grele pe care le traim noi, ca romani, avem ceva al nostru romanesc, special, ceva ce nu s-a pierdut in negura vremurilor: o “rara avis” care a disparut aproape cu totul in alte locuri, inclusiv in tara care m-a nascut a doua oara. Pentru ca da, acum pot spune fara sa exagerez ca, pe 26 aprilie 2010, m-am nascut a doua oara.
Ca sa nu divaghez prea mult de la subiect si pentru ca timpul tuturor este mult prea scurt o sa-l citez pe Panait Cerna, poetul meleagurilor in care m-am nascut si am crescut (Dobrogea), care a sintetizat foarte frumos intreaga mea poveste: “Beneficiul curat al existentei noastre este masurat doar prin puterea dragostei si-a amicitiei ... pe care am trezit-o in noi si in altii ... in scurta noastra trecere prin viata”.
In ciuda greutatilor, disperarii si incertitudinilor de tot felul, in ciuda fricii care m-a inghetzat si m-a paralizat nu de putine ori, a durerilor ce nu pot fi descrise, am fost binecuvantata sa pot trai, vedea, simti... “puterea dragostei si a amicitiei” cu care am fost inconjurata in tot acest timp, incepand din primul moment de la aflarea durului diagnostic si pana in prezent. Iar din acest punct de vedere, bunul Dumnezeu m-a binecuvantat aratandu-si puterea si dragostea sa nemarginita prin voi, dragii mei prieteni, colegi, sau pur si simplu oameni de buna credinta pe care nu v-am intalnit niciodata!
Pentru ca daca n-ati fi fost voi, dragii mei, prieteni mai mult sau mai putin apropiati, prieteni si colegi cu care n-am vorbit de foarte multi ani, inclusiv cei care nu ma cunosc dar au fost alaturi de mine intr-un sens sau altul, astazi poate n-as mai fi fost asa cum sunt acum: sa am starea necesara, sa fiu capabila sa privesc in viitor cu speranta si cu incredere, sa-mi invat lectia si sa-i ajut la randul meu pe altii in situatii mai mult sau mai putin similare!
Azi, acum, totul capata un sens si-o semnificatie. Am inteles ca nimic n-a fost intamplator, am inteles de ce se spune “necunoscute sunt caile Domnului” ... Am inteles ca El isi face lucrarea in felul Sau, ca noi suntem mult prea mici si incapabili sa-L intelegem de cele mai multe ori. Am realizat ca, de fapt, chiar daca am avut suferinte fizice cumplite, nimic n-a fost intamplator, tot ce s-a intamplat s-a intamplat cu un scop: sa-mi fie mai usor si sa am certitudinea ca merg pe drumul cel bun, ca o sa ma vindec!
O sa va dau acum ca exemplu experienta ultimei saptamani, cea mai dureroasa (la propriu) dintre toate.
Week-end-ul trecut am avut toate semnele/motivele sa cred ca voi reface rapid si ca voi iesi din spital luni, cel tarziu marti. Dar n-a fost sa fie asa: duminica noapte (1 spre 2 mai) au inceput durerile. Intalnirea de luni, care se dorea intalnirea “administrativa”, de concluzii finale de dinainte de externare, s-a transformat intr-o incercare disperata de a gasi solutii pentru calmarea durerilor. Intreaga echipa a fost mobilizata pentru a gasi cauza durerilor si respectiv solutii pentru diminuarea lor. Pentru aceasta 2 zile s-au facut o serie intreaga de investigatii pentru ca s-a presupus ca una dintre drenele de lichid limfatic a fost extrasa prematur (urmand a mi se face o punctie riscanta si dureroasa in acelasi timp, pentru extragerea acestuia). Insa, din fericire, noul set de analize si investigatii a demonstrat a doua zi ca aceasta procedura nu mai este necesara. Mai mult decat atat, toate analizele au demonstrat un lucru pe care imi era foarte greu sa-l cred si anume ca starea sanatatii mele s-a imbunatatit continuu. Astfel, vinerea trecuta (7 mai) m-au externat. Am zabovit in Innsbruck “profilactic” inca 2 zile, cumparandu-mi bilet de avion pentru luni, 10 mai.
Insa, surprizele nu s-au oprit aici. Duminica seara, pe fondul aparitiei unor alte dureri inexplicabile, am descoperit o inflamatie in zona ombilicala care m-a speriat din nou foarte tare. Am mers imediat la urgenta, unde mi-au facut un alt set complet de analize si investigatii de tot felul. Datorita modului exemplar in care este organizat totul in acest spital (Tilak) din Innbruck si a tehnologiilor de ultima ora, am putut afla pe loc rezultatul analizelor si sa constat ca starea sanatatii mele este intr-un proces clar, indubitabil, de refacere. La ora 01:30 noaptea am parasit spitalul impreuna cu fratele meu linistiti, in ciuda durerilor care nu disparusera cu totul. Astfel, cu incredere si sperante reinnoite, am fost capabila ca luni sa iau avionul din Munchen si sa ma intorc cu bine acasa. Dumnezeu m-a ajutat si de aceasta data: zborul a fost lipsit de emotii iar la decolare/aterizare n-am simtit aproape nimic (mi-era foarte frica de goluri de aer si de orice fel de vibratii care m-ar fi afectat seminicativ).
Acum sunt acasa, ma odihnesc si incerc sa-mi revin si sa ma dumiresc, sa incerc usor-usor, sa reintru in normalitate.
As vrea sa scriu mai mult, dar nu am voie sa stau pe scaun si mai ales in fata calculatorului mai mult de 30 de minute.
Va multumesc pentru rabdarea si intelegerea voastra.
Dumnezeu sa ne binecuvinteze pe toti.
Cu dragoste si recunostiinta,
Zizi."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu